Mi-e greu să vorbesc despre momentele pe care noi, muritorii, le credem divine. Filmul Maradona, dacă nu l-aţi văzut faceţi tot posibilul să-l luaţi, este fabulos. Mă refer la cel în regia lui Emir Kusturica.
Pe lângă faptul că începe cu un motto folosit de Charles Baudelaire, “Dumnezeu e singura fiinţă care, pentru a domni, nici măcar nu trebuie să existe”, Kusturica ni-l prezintă pe Maradona omul, ridicat la rangul de Dumnezeu. Nu vă aşteptaţi să găsiţi prea mult fotbal, că doar nu e regizat de americani şi nici mai ştiu eu ce scene dramatice. Numai că, un geniu precum Kusturica te face să crezi în ideea de divinitate pământeană existentă într-o stare de spirit, într-un om…plus de asta, filmul se încheie în stilul lui Kusturica, probabil un Sex Pistols al cinematografiei, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Adică aşa cum celebrii punkeri sunt înlăturaţi de ceea ce înseamnă normalitate, la fel sunt şi filmele regizorului bosniac, înţelese de puţini, neagreate de majoritatea troglodită. Ironie? Kusturica e înnebunit după Sex Pistols şi foloseşte des piesa “God save the Queen”, atunci când este dat golul secolului reuşit de D10S.
Şi revin…finalul, căci este fabulos, prezintă două genii regizate de un al treilea. De fapt, Kusturica încheie filmările, iar la ieşire, Diego aude o chitară mai fină decât un sunet perfect şi o voce care-i demonstrează de ce e atât de uşor ca Dumnezeu să verse o lacrimă. Manu Chao stă sprijinit de zid, e atât de simplu ca viaţa pe care a trăit-o, dar cu vocea şi chitara care-l fac pe Dumnezeu să regrete că i-a dat omului lacrimile. Vă las să ascultaţi şi să vedeţi un moment unic:
