Lacrimi si aplauze in miez de noapte

Deşi ne place să ne lamentăm, să demonstrăm că uneori meseria noastră e specială, că e printre puţinele în care nu există monotonie (n.r. – aici depinde, că dacă eşti ziarist ce o freacă every day în birou ajungi la obişnuinţă), meseria de jurnalist îţi oferă toate imaginile vieţii şi dacă iubeşti ceea ce faci, atunci ai toate şansele să consideri că ai cea mai frumoasă meserie.. Am spus toate, ştiu ce-am zis.

Am văzut o legendă stingându-se lângă mine, Zoltan Crişan, şi mi-a fost greu să respir. Aerul este atât de rarefiat în preajma unei legende, că abia poţi să respiri. Şi aşa a fost şi azi-noapte, undeva la Vâlcea, într-un loc în care handbalul este religie, iar scandaluri gen borcea sau becali sunt inexistente.

În preajma unui tablou, în templul handbalului din Oltenia, peste 2.000 de oameni încercau să nu deranjeze liniştea nici măcar cu respiraţia, atunci când priveau cu durere destinul tragic al lui Marian Cozma. Mai interesa pe cineva frigul? Îi păsa cuiva că este aproape miezul nopţii? Pe o rută de peste 500 de km liniştea şi durerea dăinuiau într-o concordanţă perfectă, iar flăcările lumânărilor aveau acelaşi ritm, de parcă inima lui bătea în sufletele tuturor care au privit acel tablou, măcar o secundă. România i-a dat viaţă unui suflet ucis într-o secundă de un ţigan, care la ora asta se hrăneşte din banii contribuabilor, chiar dacă într-o temniţă.

România n-a mai luat în calcul ireversibilitatea timpului de duminică. S-a axat pe un singur suflet, care îmi doresc să fie reamintit, măcar o dată pe an. În cazul lor, a celor care au dus numele ţării undeva, există şi azi oameni ce le cinstesc memoria…măcar o dată pe an.

Aseară, cu cât cortegiul funerar se apropia de sală aerul era din ce în ce mai rarefiat. Nu auzeai nimic, decât linişte şi un puhoi de oameni ce aşteptau să le demonstreze ţiganilor că românii au momente în care respectul învinge orice mârşăvie, orice crimă, orice tâlhărie, orice manea, orice gest primitiv şi lipsit de civilizaţie. Aplauzele şi lacrimile din jur, din nou într-o concordanţă perfectă cu ritmurile cosmice ale lunii pline, m-au făcut să cred că asist la cea mai frumoasă despărţire de viaţă. N-am auzit decât vocea stinsă a tatălui: “Vă mulţumesc, dar ei erau 27 şi l-au tăiat mişeleşte”…de-am fi fost acolo 2.000, ca la Vâlcea, de-am fi tot timpul cu adevărat oameni…ar mai exista destine tragice? Şi respiraţia era din ce in ce mai rarefiată…