Moartea in 90 de minute

Aproape zero grade, ieri. E o zi atat de normala, incat ai zice ca lumea trebuie sa moara intai si apoi sa se nasca, pentru a-i schimba cursul firesc al zilei. De parca mai conteaza. Sau ce-ar mai putea sa conteze?
Ma tot gandesc ca visez la 1-1 ala de o saptamana si le spun la toti sa nu parieze pe Craiova ca avem absente multe in lot, ca Napoli nu e chiar un antrenor gen Zenga sau Bergodi, ca schimba un pic din mentalitate, dar nu si tactica acestor copii. Vine Dan in redactie si e clar ca trebuie sa ne spuna ceva surprinzator, socant, mai ales ca e atat de frig afara incat nu e loc de vreo veste buna. E abatut si foarte nelinistit, nici nu sta pe scaun, se plimba prin redactie si doar o injuratura ma face sa-l calmez.
“A murit sotia lui Misu Ionescu. A nascut prin cezariana, copilul a trait fara probleme, ea s-a prapadit imediat. Mint, a apucat sa-i zica lu’ Misu ca jucam vineri cu Clujul si ca trebuie sa batem. Atat a mai zis si a murit”, spune Dan foarte grabit si nevenindu-i sa creada. Misu e Mihai Ionescu, de la Romania Libera, un fan inrait al Craiovei, a carei sotie, olteanca, iubea Stiinta ca pe copilul pe care l-a vazut pentru cateva clipe.
Pe ultimul drum a luat cu ea un fular si un fanion al Universitatii Craiova, cu gandul ca jucam vineri cu U Cluj. A avut grija Misu de asta, el stie ca Stiinta e si dupa moarte. Dar timpul s-a oprit atunci. S-a oprit pentru o familie, s-a oprit pentru o iubire, s-a oprit pentru eternitate. Da, s-a oprit timpul. Nu se poate? Ba da…s-a oprit intr-o cantare cu Jiul facut Dunare de Tudor Gheorghe, s-a oprit cu toate bucuriile rare de care avuram parte in unele duminici pe la nunti…ea n-a fost egoista, si-a luat o iubire a sotului in ceruri, un simbol care vineri a strigat cu o voce inghetata. Era si iubirea ei, altfel refuza acel fular.
Ma duc la meci, stiu ca Dan e pe undeva prin tribune, stiu ca ea vede meciul deasupra tuturor si mai stiu ca o victorie impotriva Clujului i-ar aduce lui Misu o grimasa pe figura durerii, acolo la Bucuresti, unde sta. Uit un pic de tot, chiar si de meci, pentru ca vine Capito “impuscat” si ne face pe toti sa radem, pur si simplu ma gandesc la un paradox, la o utopie, dar imi revin si izbucnesc in lacrimi de ras. Poate Capito e genial si la inmormantari, are glumele in cap si sunt asa de spontane ca daca le repetam e posibil sa le auzim toata viata. Ii desfiinteaza pe jucatori, se ia de cap, sare in sus, duce mainile spre cer la fiecare ratare a noastra si zice incet: “Ce ti-am facut DOAMNE!!!”
Nu jucam nimic, doar golul lui Park ma face sa ma uit spre cer si sa impartasesc bucuria cu sotia lu’ Misu, dar parca mi-e rusine cand il vad pe Banica scapand mingea din maini. Si mi-e rusine ca e atat de frig afara si n-am niciun chef de conferinta de presa, mi-e rusine ca suntem suporterii unei echipe careia nu-i pasa de noi, mi-e si mai rusine cand vad ca o victorie n-o putem dedica nici macar dragilor, nici macar celor pierduti, nici macar celor din cer. Misu s-a intristat de doua ori, eu la fel, Dan nici nu mai suna la final, iar Cosmin, omul care a considerat-o ca pe o sora pe ea, spune in stilu-i caracteristic: “Macar sa nu picam ba Narcise, ca a doua retrogradare ar fi prea de tot”.
Undeva, in Bucuresti, dupa miezul noptii, stau ingropate un fular si-un fanion al Craiovei. Nu cred ca au ajuns in ceruri. Nu putem nici visa, pentru ca suntem aici si simtim pe piele cat de frig e. Cat de nedrept e Dumnezeu si cum ne incearca din ce in ce mai greu. Dar poate si pentru ca unii vor sa cumpere fericirea. E frig si azi, e atat de frig ca m-am trezit trist!

Craiova, pentru eternitate…

Invelita-n ceata de toamna si acoperita de norii grosi, Craiova este astazi mai vesela. Mult mai vesela decat in ultimele doua luni, cand razele soarelui au mangaiat un oras care iubeste si lasa singurul sau simbol, Universitatea. Linistea acestei dimineti imi este deranjata de o voce copilareasca, de fapt ma umple si mai mult in suflet, cand il aud strigand: “Tati, a batut Craiova. A dat UBI gol”. El nu stie sa-i zica Wobay, dar la nici 8 ani stie ca leonezul i-a facut ziua mai fericita. Craiova zambeste, Stiinta este pentru eternitate, restul sunt doar provocari. Vad un oras fericit, care renaste si exulta, precum in versurile lui Adrian Paunescu: “De bucurie rar avuram parte, in unele duminici pe la nunti”. Ar rade si soarele-n fereastra azi, ar rade si Tudor Gheorghe cu a sa cobza ce ne umplea sufletele cu “Muicaaaaaaaaaaaaaaaa, suntem neam de piatra”, dar e inca toamna. Suntem un pic cam departe de acele vremuri si totusi aproape intr-un viitor sigur. Ne-am pecetluit prematur soarta, dupa o serie de opt infrangeri, dar am uitat ca suntem Craiova. Am uitat ca noi ne trezim ca-n povesti, ca noi dam tonul surprizelor si cu orice pret respiram aerul fericirii, respiram prin plamanii Stiintei. Astazi Craiova zambeste, astazi Craiova varsa o lacrima de fericire si tot astazi Craiova e un suras.