Cea mai grea zi…

O să fie mâine. Când o să-mi iau adio de la cel mai drag loc de muncă din cei aproape 9 ani de presă. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, pentru că dacă mă gândesc profund izbucnesc în lacrimi. E exact fraza pe care mi-o amintesc în clipele sensibile, o ştiţi cei care mă cunoaşteţi, aia că uneori şi Dumnezeu regretă că i-a dat omului lacrimi. Pentru mine ProSport nu a fost doar un simplu loc de muncă, a fost absolut totul. Să-mi amintesc că prin 2001, când Mititelu purta non-stop ochelarii de soare şi îi ziceam Fuhrerul sau Fantomas, pentru că nu ştiam cum arată fără ei, se bătea cu pumnul în piept prin şedinţele de redacţie că va lua el Craiova şi va forma Ajaxul României. Îmi ziceam în gând: Da, da şi eu o să lucrez la ProSport! Uite că vorbele de atunci au devenit realitate la scurt timp după ideile lui Mititelu. Craiova poate fi lejer asemănată cu Ajax, iar eu am făcut 6 ani de ProSport, în care nu mai contează că am avut un singur concediu, şi ăla de o săptămână.  

De când am demisionat de la ProSport mi-a fost atât de greu să mă despart de subredacţia din Craiova încât am venit până azi la muncă şi m-am comportat ca şi cum aş fi încă angajat. Mi-e cel mai greu ca mâine să dau ochii cu Jorj (George Păunescu), cu Ceauş (Florin Ceauşu) şi Dom’ Inginer (Vali Zidaru) şi să le spun că de mâine nu mă vor mai vedea. Acestor băieţi le datorez cam toate reuşitele mele profesionale şi sunt chiar conştient că îmi vor lipsi mai mult decât îmi imaginez acum. O să-mi fie greu ca după peste 10 ani să lipsesc de la un meci de-al Craiovei de acasă. E ca şi cum aş fi preşcolar şi mi-ar zice mama că azi sunt pedepsit şi nu am voie să ies din casă. ProSport a fost absout totul pentru mine şi n-am să reproşez nimănui nimic de acolo, pentru că ştiu că o să duc dorul tuturor celor care mi-au fost colegi şi m-au încurajat şi am făcut atâtea ediţii împreună…Deja mi-e dor de gura lui Muscalu, de pragmatismul şi discuţiile interminabile cu Jakabhazi, de umorul lui Şerbănuţ, de vorbele geniale ale lui Todo, mai ales când explica noţiunea de mitic sau de calmul lui Cucolaş…De cei din subredacţii am fost cel mai ataşat, era şi normal să fie aşa, nu?

Mâine o să fie cel mai greu, pentru că las acolo atât de multe, încât, vorba lui Jorj, nici nu ne-ar ajunge o carte să povestim prin câte am trecut. Să enumăr câteva? Păi câţi ziarişti s-au dus să facă interviu cu Lăcătuş, dar n-au putut că au venit suporterii şi l-au gonit din oraş. Câţi ziarişti au ajuns la Tribunalul Militar, la proces, pentru că Dinel Staicu ne-a recunoscut în telefon că are originalul procesului soţilor Ceauşescu? Câţi ziarişti s-au dus la mama dracului, la Lunca Florii, pe polei, pe itinerariul lui Jules Verne, să facă reportaj cu Jiul Petroşani şi să se ducă aşa uşor cu Matizul ăla, vai mama lui, spre prăpastie. Noroc cu stâlpul pus acolo din motive de securitate. Să mai vorbesc de campania Nu Dinel? Sau de procesele cu Piţi? Sau de scandalurile interminabile cu Mititelu? Sau de nebunia de la Universitatea, când într-o săptămână s-au schimbat 5 antrenori? Sau când Dorel Mutică se plângea prin redacţie că e marginalizat, de aveai impresia că era copil mic? Astea-s doar câteva…şi, totuşi, mâine o să fie cea mai grea zi…

Nu vreau să ratez pe cineva şi să ştiţi, toţi cei care aţi intrat în contact cu mine, n-o să vă uit. Niciodată. Pentru că voi aţi fost totul pentru mine. O să-mi fie cel mai greu fără ProSport…iar mâine va fi cea mai grea zi!

În curs de coliziune…

“Uneori suntem în curs de coliziune şi nici nu ne dăm seama. Accidental, sau sortit, nu putem face nimic” – Scott Fitzgerald.

Ţin minte acest citat, la fel cum mi-au rămas atâtea în mintea asta neodihnită, şi simt nevoia să explic unele evenimente după acest curs al coliziunii.

Un popor de dobitoci s-a aciuat într-o ţară frumoasă, în sud-estul Europei. Dar s-au născut oameni perverşi şi dominaţi de prostie.  Când au scăpat de prostie, şi-au uitat conştiinţa acasă.  Când i-a căutat conştiinţa, au fost nevoiţi să se oprească câteva sute de ani, pentru a da explicaţii, pe care oricum nu le-a crezut nimeni. În timp ce ei dădeau explicaţii, alţii le luau tezaure, bogăţii, femei şi câştigau războaie pe teritoriul în care ei dăduseră de nesimţire. Şi apăru gigi, care făcea repetiţii pentru spectacolul grandios al ruşinii. Şi a ieşit afară să înjure regimul. Dar regimul fusese schimbat…Şi în tot acest timp, gigi repeta prostia. Acel sistem care tocmai trecea prin modificări a hotărât să-şi schimbe imaginea, dar dacă ar fi fost mai atent îşi dădea seama că este pătată, din cauza conştiinţei. Şi gigi a trebuit să aştepte, să-şi bată joc de sistem, până când unii lipsiţi de moralitate şi dominaţi de fărădelege l-au dat pe mâna justiţiei. Şi dacă justiţia n-ar fi primit ochii murdari ai imoralităţii, poporul ar fi fost salvat. Dar au apărut atâtea ziare, televiziuni şi radiouri, cu oameni măcinaţi de rating, care au vorbit zilnic despre subcultură şi au promovat procesele treptate ale dezumanizării…şi-aşa au apărut ruşinile, vedetele false, filistinii, ţăranii emancipaţi, ţiganii needucaţi…Şi dacă un singur lucru ar fi decurs diferit…cu siguranţă ţara nu se numea România.

Dar viaţa, fiind aşa cum este, o serie de existenţe şi de incidente se intersectează, dincolo de controlul oricăruia dintre noi…

Piţi, mai ţii minte?

Erai antrenor la Steaua prin 2002 şi jucai barbut cu Bobi Marin. Nu ţi-l mai aminteşti? Fostul patron al echipei de fotbal Rarora Rm. Vâlcea, cel care a simţit mult mai târziu decât tine ecoul surd al uşilor din temniţă şi răceala zăbrelelor.

Aţi jucat barbut într-o noapte, rece pentru unii, dar încălzită de banii care tronau ca-n poveştile Şeherezadei din 1.001 de nopţi. Ai dat de două sau de trei ori din zar şi ai câştigat, la fel ca-n poveşti, dacă nu mă înşeală memoria cam 6 miliarde de lei vechi. Bani, nu glumă. Am scris la acea vreme în Libertatea, articol pentru care Andrei Bălan şi Florin Preoteasa m-au propus la o primă consistentă, aprobată pe loc de Dorin Chioţea, care era şef la sport. Da, dar ce a urmat după acel articol numai eu ştiu, dar şi colegii mei de la Ediţie Specială, George Păunescu şi Adrian Ţoca…mi-erau tare apropiaţi şi câte miştouri mi-am luat…asta aşa, doar să mai uit de teroarea fratelui, Gino Piţurcă.

Am fost dat în judecată de actualul selecţioner, care mi-a cerut suma de 6 miliarde ca daune, cică urma să o doneze în scopuri caritabile. Avocata Ringierului de atunci, Mona Cioba, mi-a spus că Bobi Marin nu vrea să depună mărturie şi nici să recunoască acel joc de barbut, mai ales că era şi în închisoare. Fusese arestat pentru un tun dat la o bancă din Târgu-Cărbuneşti. M-a sunat o singură dată Piţurcă, dar a folosit un ton calm şi un limbaj de om normal, cu ameninţarea că să am grijă de furia lui frate-său.

Da, Gino Piţurcă m-a sunat şi m-a ameninţat birjăreşte, ţigăneşte, cu un limbaj suburban. Veneam acasă cu maşina redacţiei de frică până în faţa blocului, iar când mă duceam la antrenamentele Craiovei mă uitam tot timpul în spate. Într-o zi ne-am şi intersectat, iar Gino Piţurcă m-a fugărit cam 200 de metri, dar nu m-a prins. Mă tot înjura, că dacă pune mâna pe mine mă omoară-n bătaie şi-şi răzbună fratele.

Să nu mai vorbesc de miştourile lui Bălan şi Preoteasa, care pozau la telefoane în avocaţi de-ai selecţionerului şi de stresat ce eram credeam orice.  M-a scăpat Marius Mitran în avionul care ducea Steaua spre meciul cu Southampton, în 2003. Un an, cam atât a durat coşmarul Piţurcă. S-a rugat de Piţi să mă lase-n pace, că-s produsul lui şi chiar l-a convins pe atunci că Bobi Marin de la Rarora Râmnicu-Vâlcea urma să mă ajute.

De ce scriu asta acum? Pentru că, undeva, într-un cotlon al sufletului, mă simt ca şi Dante la trecerea din purgatoriu în paradis…azi, eu sunt Dante, Piţi e unul din cei care au zgârmat în infern şi au fost despicaţi zilnic pentru păcate.  Un sfat Piţi, caută unul din cânturile din Infern din Divina Comedie, să vezi la ce păcat te încadrezi.

Şi Dumnezeu mai plânge

Mi-e greu să vorbesc despre momentele pe care noi, muritorii, le credem divine. Filmul Maradona, dacă nu l-aţi văzut faceţi tot posibilul să-l luaţi, este fabulos. Mă refer la cel în regia lui Emir Kusturica.

Pe lângă faptul că începe cu un motto folosit de Charles Baudelaire, “Dumnezeu e singura fiinţă care, pentru a domni, nici măcar nu trebuie să existe”, Kusturica ni-l prezintă pe Maradona omul, ridicat la rangul de Dumnezeu. Nu vă aşteptaţi să găsiţi prea mult fotbal, că doar nu e regizat de americani şi nici mai ştiu eu ce scene dramatice. Numai că, un geniu precum Kusturica te face să crezi în ideea de divinitate pământeană existentă într-o stare de spirit, într-un om…plus de asta, filmul se încheie în stilul lui Kusturica, probabil un Sex Pistols al cinematografiei, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Adică aşa cum celebrii punkeri sunt înlăturaţi de ceea ce înseamnă normalitate, la fel sunt şi filmele regizorului bosniac, înţelese de puţini, neagreate de majoritatea troglodită. Ironie? Kusturica e înnebunit după Sex Pistols şi foloseşte des piesa “God save the Queen”, atunci când este dat golul secolului reuşit de D10S.

Şi revin…finalul, căci este fabulos, prezintă două genii regizate de un al treilea. De fapt, Kusturica încheie filmările, iar la ieşire, Diego aude o chitară mai fină decât un sunet perfect şi o voce care-i demonstrează de ce e atât de uşor ca Dumnezeu să verse o lacrimă. Manu Chao stă sprijinit de zid, e atât de simplu ca viaţa pe care a trăit-o, dar cu vocea şi chitara care-l fac pe Dumnezeu să regrete că i-a dat omului lacrimile. Vă las să ascultaţi şi să vedeţi un moment unic:

Lacrimi si aplauze in miez de noapte

Deşi ne place să ne lamentăm, să demonstrăm că uneori meseria noastră e specială, că e printre puţinele în care nu există monotonie (n.r. – aici depinde, că dacă eşti ziarist ce o freacă every day în birou ajungi la obişnuinţă), meseria de jurnalist îţi oferă toate imaginile vieţii şi dacă iubeşti ceea ce faci, atunci ai toate şansele să consideri că ai cea mai frumoasă meserie.. Am spus toate, ştiu ce-am zis.

Am văzut o legendă stingându-se lângă mine, Zoltan Crişan, şi mi-a fost greu să respir. Aerul este atât de rarefiat în preajma unei legende, că abia poţi să respiri. Şi aşa a fost şi azi-noapte, undeva la Vâlcea, într-un loc în care handbalul este religie, iar scandaluri gen borcea sau becali sunt inexistente.

În preajma unui tablou, în templul handbalului din Oltenia, peste 2.000 de oameni încercau să nu deranjeze liniştea nici măcar cu respiraţia, atunci când priveau cu durere destinul tragic al lui Marian Cozma. Mai interesa pe cineva frigul? Îi păsa cuiva că este aproape miezul nopţii? Pe o rută de peste 500 de km liniştea şi durerea dăinuiau într-o concordanţă perfectă, iar flăcările lumânărilor aveau acelaşi ritm, de parcă inima lui bătea în sufletele tuturor care au privit acel tablou, măcar o secundă. România i-a dat viaţă unui suflet ucis într-o secundă de un ţigan, care la ora asta se hrăneşte din banii contribuabilor, chiar dacă într-o temniţă.

România n-a mai luat în calcul ireversibilitatea timpului de duminică. S-a axat pe un singur suflet, care îmi doresc să fie reamintit, măcar o dată pe an. În cazul lor, a celor care au dus numele ţării undeva, există şi azi oameni ce le cinstesc memoria…măcar o dată pe an.

Aseară, cu cât cortegiul funerar se apropia de sală aerul era din ce în ce mai rarefiat. Nu auzeai nimic, decât linişte şi un puhoi de oameni ce aşteptau să le demonstreze ţiganilor că românii au momente în care respectul învinge orice mârşăvie, orice crimă, orice tâlhărie, orice manea, orice gest primitiv şi lipsit de civilizaţie. Aplauzele şi lacrimile din jur, din nou într-o concordanţă perfectă cu ritmurile cosmice ale lunii pline, m-au făcut să cred că asist la cea mai frumoasă despărţire de viaţă. N-am auzit decât vocea stinsă a tatălui: “Vă mulţumesc, dar ei erau 27 şi l-au tăiat mişeleşte”…de-am fi fost acolo 2.000, ca la Vâlcea, de-am fi tot timpul cu adevărat oameni…ar mai exista destine tragice? Şi respiraţia era din ce in ce mai rarefiată…

Naţionalism extremism, încurajarea rasismului

Nu m-am considerat niciodată dezaxat precum Alfred Rosenberg, chiar dacă rasişti gen Rudyard Kipling sau Adolf Hitler mi-au marcat într-un fel cultura. Cu toate astea, sunt din ce în ce mai scârbit de civilizaţiile migratoare care au rămas la stadiul de primate. Uitaţi-vă la aceşti ţigani, nu le mai spuneţi rromi, etimologia acestui cuvânt nu are niciun fundament. Ei niciodată n-au fost urmaşii Romei, n-au absolut nicio legătură cu poporul român. S-au aciuat după secolul X în sud-estul Europei şi după mai bine de 1.000 de ani au rămas inferiori. Ca grad de civilizaţie sunt mult în urmă, au instincte animalice şi atacă rasele superioare, fără discernământ. Niciodată nu-şi cer iertare şi ucid cu sânge rece, iar subcultura pe care o promovează duce la un proces de dezumanizare. Căci ei nu poţi fi numiţi oameni, sunt o rasă înapoiată, care nu s-a adaptat în nicio societate modernă şi cu siguranţă nu vor reuşi vreodată. Sunt bogaţi pentru că fac parte din grupuri infracţionale şi nu ne explicăm de ce reuşesc să se impună, deşi provin dintr-o lume suburbană. Până când vom accepta ca oamenii normali să fie atacaţi, batjocoriţi şi ucişi de aceşti ţigani? Până când să acceptăm ca aceşti mafioţi să ne cucerească? Chiar nu aţi simţit ură de rasă când l-aţi văzut pe Marian Cozma ucis de aceste făpturi care refuză civilizaţia? Nu vreau să cred că suntem un popor de laşi şi că nu putem facem nimic pentru a-i constrânge pe aceşti ţigani. Am ţinut enorm în mine, am înjurat şi blestemat în tăcere, dar fac parte din categoria oamenilor care-şi exprimă rasismul. N-aş avea nicio problemă să îi văd ucişi pe ţiganii care iau viaţa altora, iar ţiganii pentru mine nu sunt o naţie, ei sunt principalii vinovaţi de procesul dezumanizării…iar în România ni se bagă pe gât ţigănisme, vezi revelionul de la Antena 1, vezi promovarea în masă a acestei rase inferioară şi muzica penibilă, şi aia furată. Eu unul nu mai pot să tac când văd cum ne distruge această rasă.

Exista socialism de tip comunist in 2008

Am incercat in fiecare an sa-mi impun ideea ca Romania a scapat de obiceiurile comuniste. I-am injurat pe unii, i-am spurcat pe altii, dar tot apolitic am ramas si chiar nu ma pot schimba. Chiar ma amuzam aseara cu Lucian Lipovan pe seama asta mai ales ca am vazut ca la doctrina politica ma mulez pe principiile udmr-iste. . Am citit in presa locala, dar am si vorbit cu prieteni de-ai mei, prezenti la o chermeza din asta electorala a unui partid care ne-a condus multi ani, dupa revolutie, care a distrus orice notiune de Romania democrata si care mai nou ofenseaza principiile democratiei la 19 ani distanta de ziua in care am strigat toti libertate.

Despre ce e vorba? Prin comuna doljeana Rojiste, aflata in imediata apropiere a Tamburestiului, locul de nastere al lui Ovidiu Stanga, pentru cunoscatori, iar pentru necunoscatori va spun ca se afla la vreo 50 de km de Craiova pe drumul ce duce spre Bechet, Mircea Geoana a venit sa-si faca o campanie electorala mai mult decat “democrata”. Pe ritm de manele, un tigan urla la niste copii de clasa I sa ridice niste stegulete ca vine domnul Geoana. . Sweet Mary, mother of Jesus, mi-am zis. Fucking wanker, you son of a bitch, asta ca sa nu-i dau drumu’ la Tourette-ul, varianta in romana. Cica scoala a primit acordul parintilor pentru a-i pune pe saracii copii sa strige “Geoana premier!”. Hai nu mai spune! Adevarul este ca si taica-meu a fost mustrat la serviciu ca eu am plecat de la demonstratia de pe 23 august 1988, cand mi s-a facut rau de cald, dupa 4 ore de stat ca un bou pe stadion si neintelegand nimic din demonstratie. Stateam ca boii si ridicam niste placute, pentru a forma o coregrafie ce-i producea excitatie maxima conducatorului drag si iubit. Acelasi lucru s-a intamplat si acum, mai ales ca acei copii, la fel ca si mine in 1988, habar nu aveau cine e nenea ala imbracat frumos, ca de nunta, botez sau inmormantare. Ca la tara doar atunci ii vezi la costum. Aham, deci au trecut 20 de ani si cateva luni de la o mizerie, pentru care eram obligati sa stam ca oile pe pasune si sa behaim la fiecare sunet, ceva de genul: Traiasca Partidul Comunist Roman! Nu mai bine din psd i-ar zice psc? Sau PCR, ca tot asta sunt! Este inadmisibil sa obligi niste copilasi nevinovati sa-ti urle numele, doar ca sa strangi dobitoacele sa te voteze. Este incredibil ca la nivelul anului 2008 impotriva acestor violatori ai democratiei sa nu se ia masuri. Sa va fie rusine, netrebnicilor! Sunteti niste bicisnici si niste jigodii!

Uitati rusinea

“Cirtu? O lepra!”

Cuvintele nu-mi apartin, dar nici eu n-as fi putut sa o spun mai bine, dupa partida de aseara dintre Universitatea Craiova si Pandurii.

Si asta pentru ca Sorinaccio s-a scalambait ca un maimutoi, facand fel si fel de pocinoage dupa fiecare gol inscris de Pandurii in poarta Craiovei, in acel 4-1 de cosmar inghetat de aseara. Ca echipa gorjeana a fost mai buna nu incape indoiala, ca Universitatea a jucat mai mult decat penibil dupa o serie de 8 partide fara infrangere, iar nu este loc de dubii, dar cand il vezi pe unul care sustine ca iubeste Craiova facand ca un circar, atunci e loc de comentarii.

Copil al Baniei, promovat si ca antrenor si ca om de Universitatea Craiova, Cirtu a intrat de aseara la capitolul netoi, dinei, plesani, gica popesti sau alte personaje care au intors spatele unui club mai mult decat respectabil, unei religii. E greu sa le explici si lor asta, pentru ca intelectul lor nu trece mai departe de dreptunghiul verde. Ca urlai ca si cum ai fi castigat in fata lui Manchester sau ai fi luat titlul, Sorine, n-ai facut altceva decat sa improsti cu venin 2.500 de suporteri ai unei Craiove renascute. Pentru ca in afara de oficiali, echipa la care esti angajat nu a avut sustinere. Dar e mai frumos sa bifezi retrogradare dupa retrogradare in fata tribunelor goale, vezi FC National, acum Progresul, Dacia Mioveni…poate e loc si de Pandurii, decat sa spui din suflet ce ti-a dat Craiova.

Si acum sa redau si dialogul dintre Cirtu si un suporter cam la vreo 50 de ani, din Corabia, venit la Pitesti cu ocazia, dar om care se lauda ca l-a pupat pe Oblemenco la titlul din 1974. “Sorine, ai auzit de Lung? Mare portar! De Stefanescu ai auzit? Ce fundas! Dar de Tilihoi? Cata eleganta! Ai, nea Sorine, dar de Negrila ai auzit? Ce gol a dat cu Kaiser! Dar de Donose ai auzit? Numarul 10, ba Sorine! Dar de Balaci ai auzit? Geniul Romaniei!”…se opreste cateva secunde, trage aerul inghetat de pe “Nicolae Dobrin”, incercand sa respecte legendele, dupa care isi face curaj: “Auzi Sorine, dar de Cirtu ai auzit?”. In acel moment se face liniste, iar Cirtu, pe un ton nesimtit spune: NU, n-am auzit!. La care, suporterul puncteaza excelent: O LEPRA!

Publicul rade, cortina cade si unii ofteaza: E si asta sclavul lui Netoiu!

Criticul expirat

Cine nu are in biblioteca “Arca lui Noe” sau “Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu”, asta ca sa vada si marele critic literar ca am si cumparat cateva dintre operele sale. Nu cred ca poate sa-l conteste cineva pe Nicolae Manolescu, unul dintre cei mai importanti critici literari din zilele noastre. Ca pana la George Calinescu sau Alexandru Odobescu cred ca ar mai avea nevoie de o viata.

Oltean fiind, domnul Manolescu incepe sa aiba pierderi de memorie, mai ales ca se indreapta frumos spre 70 de ani, iar intr-un editorial de astazi din Evenimentul Zilei sustine ca ProSport, citez: “Presa a fost scandalizată (nu şi „ProSport“, care n-a auzit, n-a văzut)”. Recunosc ca in pagina 14, in josul paginii era un articol semnat de colegul meu Vlad Economu de unde am si aflat despre acest incident. Articolul lui Vlad poate fi citit in editia tiparita a ProSportului de pe 16 octombrie sau aici

Asta in conditiile in care partida s-a disputat pe “Stade de France” in seara zilei de 14 octombrie. Dar domnul Manolescu nu mai are nicio vina ca varsta ii joaca feste si ar fi mai bine pentru dansul sa se documenteze foarte bine inainte de a scrie un text, asa cum o face si cand analizeaza o opera literara. La fel ca si-n fotbal sau ca in toate domeniile, atunci cand imbatranesti vine o vreme cand trebuie sa ii lasi pe altii mai proaspeti sa duca mai departe ce ai inceput dumneata maestre. Crezi ca intereseaza pe cineva ca nu mai mergi dumneata la stadion? Sau credeti ca acolo se strang membrii Academiei Romane sa va laude operele si sa astepte un fursec sau vreo masa copioasa, uitand probabil scopul pentru care s-au adunat acolo? Nicidecum…plus de asta sa nu credeti ca daca ati scris astazi un text unde apare si o dezinformare grosolana se vor potoli acei huligani pe stadioanele lumii. Nu asa se da un exemplu. Uitati-va la oamenii care investesc in fotbal, uitati-va la nivelul de cultura al celor care vin la stadion, ca totusi se numeste stadion, nu filarmonica sau teatru. Nu a spus nimeni c-ar fi vreun sport nobil, cel putin eu nu pot sa cred asta la nivelul mileniului 3, pentru ca peste tot exista huligani. Incep sa cred ca sunteti depasit de mai mult timp, ca nu intelegeti fenomenul si ca nu prea va mai uitati la meciurile de fotbal. Dar “huliganii” care au huiduit pe stadioanele din Romania imnurile adversarilor echipei nationale i-ati auzit? Cred ca pe astia i-ati omis cu buna intentie, sau pur si simplu tot din proasta informare. Maestre, de azi nu va mai citesc!

Intre Balada lui Porumbescu si aia house

Hai ca mi s-a cam luat sa ma tot certati in fiecare zi de ani de zile ca nu mai scriu nimic pe blog Dar hai sa trecem la lucruri serioase.

De curand ascultam intr-un magazin “Balada pentru vioara si pian” a lui Ciprian Porumbescu, un compozitor care in viziunea mea se situeaza la capitolul geniali. Da, uite ca exista in Craiova magazin unde un meloman, probabil vanzatorul, asculta Porumbescu. Aflu si eu ca piesa de fapt este foarte cunoscuta in Romania. Hopa, ce popor cultural suntem! O fetiscana, apropiata de noua moda a pitipoancelor, ii zice prietenei: “Vai, tu, uite ca s-a remixat Balada lui Emil Lassaria!”…????????? Multe semne de intrebare, pentru ca nu-mi dadeam seama ce spune fata. La care, prietena ei, de altfel o “capacitate” si cu un zambet rapitor, ii raspunde: “Eu cred ca e o varianta simfonica”. Stai, imi zic! Sunt blocat, mai ales ca ma uit la vanzator, el la mine, si zambesc. Cine dracului e Emil Lassaria? Chiar imi fac curaj si le intreb pe fete, iar ele imi raspund, parca in cor: “Cum, nu-l stii pe Emil? Are o piesa Balada senzationala, se danseaza in toate cluburile!”…Hmmm, se pare ca am imbatranit. Le-am explicat fetelor cine a fost Ciprian Porumbescu, le-am spus ca saracul s-a prapadit la 29 de ani si chiar le-am dat subiect de studiu, desi sunt ferm convins ca nu vor asculta niciodata. Dar sa ai cam 20 de ani si sa spui ca muzica clasica este remixata, atunci imi dau seama unde suntem. Am ajuns acasa si l-am descoperit si pe Lassaria. Nimic nou, dar stilul ma zgarie pe creier, nu prea pot sa-l accept, asta pentru ca e Balada lui Ciprian Porumbescu. Va dati seama ce remixuri ar face houserii de-ar descoperi simfoniile lui Mahler sau Bruckner. Saracul Ciprian, capodopera lui a ajuns dansabila in cluburi. De-ar intelege si respectivii clubberi ce vrea sa spuna unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii…am ramas fara cuvinte de data asta.

Dar de ce ne mai miram? Del Piero, Valentin Tomici pentru voi, a ras cam asa =))=))=))=))=)), dupa ce i-am povestit. Apoi mi-a zis si el una. Cica doi oameni, nu mai conteaza sexul, erau in gara Bucuresti, iar unul dintre ei intreaba: “In ce vagon suntem? 2! Pai de unde stii? Scria langa geam sus 2″. Adica unde era clasa vagonului. Probabil ca oamenii mergeau prima data cu trenul. Probabil ca noi nu mai intelegem nimic. De parca mai conteaza!